Un scop

Și până la urmă care este scopul existenței? Cui îi dăm socoteală pentru lipsa acestuia? Cine ne va scuza pentru că nu am fost capabili să vedem un scop în viața noastră sau a altora, sau pentru că tocmai noi nu am făurit unul? Ori cui îi va păsa cu adevărat?!
Și care ar fi frumusețea în a te lăsa amăgit de existența unui țel ce trebuie atins prin strădanie perseverentă, prin trudă, prin abstinență, poate!? Ori hăt invers?! Doar pentru a izgoni haosul din viața mea, sau ordinea, doar pentru atâta lucru am nevoie să mă comport ca și cum aș avea un sens, altul decât cel prezent și iluzoriu? Nu tot ce există s-a născut din confuzia materiei, plămădindu-se într-o ordine aleatorie?

Scopul nici măcar nu poate fi dorința de a nu urma nicio destinație, pentru că atunci vei avea un scop în a evita însăși teroarea de care fugi.
Pur și simplu nu te gândi la un scop. El te bulversează și îți fură prezentul!…

O lacrimă

O lume întreagă părea că se mistuie. Trăgeai violent, cu nesaț, dintr-a câta țigară oare?! Nu ne mai spuneam nimic. Buzele tale perfecte erau de un roșu aprins, dând o culoare compoziției fotografice de alb și negru. Două umbre reci, înghețate de aerul rece de munte, inerți în gânduri, pietrificați de teama despărțirii.
Și? Ce-ai să faci de-aici înainte? O să aștepți să-ți spună și alta că ești perfect? O să te bucuri că alte priviri îți vor fi satisfăcut dorința de divinizare? De ce totul pare atât de egoist la tine?
M-ai luat de mână și ai potrivit-o pe obrazul brăzdat de o lacrimă ce năvălise fără nicio dorință de a impresiona. Ea era acolo doar să anunțe că totul se încheiase, că nimic nu va mai avea să fie. Tragedia se terminase, ori se ușurase cel puțin, și tu rămâneai pur și simplu prezentă, purtată de curentul lumii.
Acum, la revedere!

Viciul meu

Mă prăvălesc în neputință, iubito, de câte ori mă privești. Ai tu acel mod de a-mi vorbi în tăcere, acel fel apăsător de a mă fixa în cea mai puternică senzație de sleire. Îl știi doar, este atât de particular, de potrivit ție. Tu nu ești singulară și nici nu te încadrezi la general, viciul meu! Ești imposibil de definit. Nu vrei să-ți fiu rob, dar nici nu mă eliberezi, nu vrei să știu de altele, dar nici nu vrei să-mi fii totul, nu mă ucizi, dar nici nu mă lași să respir. Mă aflu sub anestezicul concepției unui gând și mă lași să nu îl pot exprima, oferindu-mi libertatea incertitudinii. Sunt prizonierul pânzei amintirilor ce mi le-ai scrijelit în minte cu propriile mele închipuiri, ori a fost realitate? Chiar mă iubești, ori doar îmi induc această stare? Chiar vrei să mă lași liber, sau doar vrei să mă întorc?…

O după-amiază cu tine

Lumina se revarsă printre părul tău cu bucle, neastâmpărat, învăluindu-te într-o aură cu o putere misterioasă ce te poartă spre retina imaginației mele, cioplindu-te în mii de înfățișări, luminând liniile trupului tău prin mirajul contrastant al umbrei. Ochii tăi negri mă acaparează inducându-mi o stare de paralizie dulce. Stăm nemișcați și ne privim, făcând un schimb de energie suavă ce pendulează când către un ochi, când către celălalt. Suntem ca două păpuși în joaca unor copii, care au fost așezate față în față, nemișcate, doar ochii magnetici fiind vii în trupurile noastre inerte. Prindem curaj să ne atingem, firav, cu vărfurile degetelor, crestându-ne pielea în liniile pe care lumina le ascute. Ne atingem buzele uscate de dor, ne sărutăm cu teama regăsirii, cu pierderea echilibrului mintal, în prezența durerii îndepărtării ce ne obligă să fim ai altora. Știm că suntem interziși, că suntem proscrișii propriei noastre iubiri, izgoniții în Eden și nu ”din”, doar pentru câteva ceasuri. Ori poate astăzi avem doar minute. Ore sau minute… Toate sunt pedepse în existența noastră. Mult prea puține, mult prea explozive, născătoarele dependeței noastre cu aromă de viciu sănătos.
Ne iubim ca pentru ultima dată. Știm că poate chiar o clipă mai tarziu vom fi fost doar dușmanii propriei noastre vieți, așa ca ne avem cu toată ființarea, cu ultimul tremur al puterii consumate, cu ultimul oftat al plăcerii vinovate.…

O întrebare

Ea:
”Tu nu îmi povestesti nimic. Cum e viața ta? Ce iți rămâne în minte după o zi întreagă de activități, decizii, trăiri, relații?!”

E destul de complicată viața mea. Pendulez ca un vârtej între un sentiment ori altul. În multe zile experimentez un fel de alter ego față de mine însumi.
Nu cred că sunt bipolar, dar am dorințe și certitudini diferite de la o zi la alta. Viața mea este una bună, dacă întrebi pe cineva care nu se poate bucura de o vacanță, sau de o masă în oraș, ori de nu știu ce echipamente. Mi-am permis sa cumpăr cam tot ce mi-am dorit vreodata în adolescență. Am multe vise implinite.
Însă in fiecare zi mă simt ciudat, parcă nu pot fi eu cu adevarat. Cei de lângă mine mă fac sa port măști, să mă estompez, și nu mă refer la parțile rele. Pur și simplu aș vrea să trăiesc o viață mult mai boemă, mai visătoare, în nepăsare de obișnuit și în dependență totală de un suflet. Mă simt ca un burete uscat care trebuie sa fie udat cu iubire.
Pâna la urmă mi se pare o fantasmă, iubirea. Poți fi sigur de un sentiment, însă doar de cel pe care îl simți tu, deși niciodată nu ești cu adevărat neșovăielnic că ai atins ultima fază a dependeței de o persoană. Căci ce altceva ar fi iubirea, dacă nu un suflet ce se simte gol fără el însuși reflectat în celălalt?! …

Întâlnire cu un demon

Privește-mă fără niciun sfârșit, fără nicio țintă, fără răgaz. Vreau să mă pierd în nedeslușitul tău, în neputința ce mă cuprinde când trăiesc în mintea ta. Vreau să mă privești, da, să fiu un eu pentru tine, un gând, o certitudine.
Exist doar pentru că gândurile tale mă acoperă pe mine, iubitul tău, dorința ta, iubirea ta. Vreau să fiu ce vrei tu să fiu, să simt ceea ce vrei tu să simt, să respir aerul pe care tu mi-l oferi, să mă pierd în privirea ta ce mă face să mă simt remarcabil, dorit, important, puternic, care mă face să simt că existența este dictată doar de cuprinderea ființării tale.

Tu, demon, ce mi-ai ferecat dorițele, fericirea, tristețea! Le-ai încătușat pe toate în ființa ta, în tremurul sensibilității tale, în oftatul iubirii noastre, în pierderea șirurilor de extaz, în neputința opririi senzațiilor ce ne electrizează trupurile.
Vreau să te urăsc cu aceeași forță a dorinței cu care mă subjugi, să te pot scoate din venele ce-mi canalizează dorință, nu sânge. Sunt plin cu tine în fiecare bătaie a inimii, ce-mi pulsează tot sistemul proiectat pentru a te simți toată, fiecare atom, fiecare năzuință, fiecare lacrimă, orice teamă.

Tu, demon al năzuințelor mele, te iubesc ca pe un înger!…

Atracție explozivă

Trupurile noastre sunt întrepătrunse într-o reacție de fisiune nucleară de suflete ce au rezonat tumultos, apropiindu-se, constrânse de decor, împinse de atracție. Suntem spărturi așezate în doze de dorință, etichetate în multiple senzații de pierdere, un puzzle ce se frânge pentru a lua ființă din nou, o trăire ce nu poate suferi decât o finalitate, o iubire ce nu-și cunoaște soarta, un oftat ce nu poate exprima nicio certitudine.
Explodăm într-un nou început!

Mi-e dor!

Mi-e dor de tine, iubito! Mi-e dor sa aruncăm toate gândurile într-un singur moment pe care să-l trăim pentru toată viața! Mi-e dor să-mi zâmbești fără să te poți abține, să luminezi toți anii pe care nu i-am trăit împreună. Am ridicat privirea și te-am găsit pe tine, cea care făceai timpul să numere descrescător, tu, zeița ce m-a plăsmuit în gândurile ei sălbatice. Îmi lipsești cu totul, tu, înger ce m-ai acoperit cu aripile visării tale, singura ființă ce m-a făcut să mă pierd de toate câte sunt, de toate care vor să vină!

Nu știu să trăiesc fără tine și nici nu vreau să mai fiu eu… fără noi, fără ca ceilalți să fie doar decor în viața noastră fericită! Am învățat să plâng ca un bărbat, să plâng golit de puterea pe care ti-am dăruit-o o dată cu înstrăinarea ta.

Mi-e dor de tine, iubita mea!…

Un vis de copil

După o noapte geroasă, lumina începea să încălzească moțurile pământului modelat de urmele târzii ale zilei ce lăsase loc întunericului, iar curgerea pârâiașelor reci ce se pierdeau către niciunde, născute din soliditatea petecelor de omăt zgrunțuros, aduceau a râset de copil , a bucurie asumată, a viață nepătată. Pământul începea să respire, ca un plămân bătrân, asprit de vreme, înecat de timp absurd, rece, sătul de gânduri, golit de înțelesuri, expirând un abur asemenea unui fum de țigară amară, înecând orizontul în pâcla caldă, aprinsă de soare, martor fiind, a câta oară, la propria-i necugetare. Agitația păsărilor ce putea fi percepută prin triluri timpurii, dansul copacilor sub presiunea vântului, micii muguri ai viitoarelor crengi, animalele ce parcă își strigau existența din diferite ogrăzi, toate acestea contrastau cu duritatea repetitivității, erau în antiteză cu nepăsarea întregului.
Dealul ce stătea în fața băiatului era ca un opritor al viitorului, un păstrător a ce va urma dincolo de el, a orizontului pe care încă nu-l putea vedea, dar și-l imagina ca fiind un infinit de posibilități. Poate că astăzi ridicătura se hotărâse ca dincolo de muchia sa să nu mai așeze drumul către casa părintească, să schimbe realitatea, sau pur și simplu să se prefacă că nu a fost niciodată o cale. Poate că drumul era așezat doar pentru că băiatul și-l imagina ca fiind acolo. Oare de data asta ar fi putut să fie mai puternic decât propriile sale amintiri? Dacă ar fi avut puterea să-și amintească altceva? Dacă pur și simplu hotăra că amintirile erau altele? Ar putea să-și amintească un viitor?

Visul copilului era să fie liber, slobod de așteptările adulților, eliberat de acel ”așa trebuie” apăsat al părinților, indolent în fața scurgerii timpului, nepăsător față de orânduirea păstrată cu atâta sfințenie de cei mari. De fapt nu știa dacă nu cumva chiar orânduirea îi păstra pe adulți, ca rândurile nesfârșite de porumb de pe câmpul ce-i însoțea drumul, câmpul pe care îl știa atât de bine. Erau atât de liniare, nenaturale, încât își imagina că trebuia să fie foarte plictisitor pentru săraca plantă. Rânduri întregi care așteptau doar ce le fuseseră hărăzit încă de la început, să sfârșească prin a fi nutrienți pentru oameni sau animale. Puteau adulții să fie la rândul lor nutrienții unei alte ființe, sau erau ei produsul propriilor orânduiri de care nimeni nu beneficia, finalitatea lipsind cu desavârșire? Cine profita de pe urma infinitelor rânduri …

O picătură

Toate traseele picăturilor de ploaie ce se întreceau pe fereastra întunecată, păreau a fi doar neînsemnate drumuri singuratice, separate prin puterea inexplicabilului destin. Involuntara curgere paralelă a acestora, înstrăinarea drumurilor lor, continua trecerea spre neființă, împreunarea lor accidentală dar implacabilă.

Draga viață! Această tablă a ființării, i se părea lui, de o conștientă nepăsare, copleșitoare prin duritatea contrastelor. Viața era o personificare a malițiozității, a tumultului, a nerăbdării mărunțite în frimituri de nemimportanță. Nu putea fi altel, nu credea că s-ar fi putut înșela. Poate că toți suntem doar niște picături ce orbecăim într-o căutare indusă, asemenea forței gravitaționale care ne deșiră viețile prin noianul de întâmplări, în sensul cel mai reducționist al cuvântului. De ce lumea ar fi trebuit să aibă vreun sens, sau vreo normalitate, vreo desfășurare? De ce exista un ”așa da” și un ”așa nu”. Cine hotârâse ce putea avea margini și cât de tăioase să fie acestea?

Draga viață..