Draga Viață

Și până la urmă care este scopul existenței? Cui îi dăm socoteală pentru lipsa acestuia? Cine ne va scuza pentru că nu am fost capabili să vedem un scop în viața noastră sau a altora, sau pentru că tocmai noi nu am făurit unul? Ori cui îi va păsa cu adevărat?!
Și care ar fi frumusețea în a te lăsa amăgit de existența unui țel ce trebuie atins prin strădanie perseverentă, prin trudă, prin abstinență, poate!? Ori hăt invers?! Doar pentru a izgoni haosul din viața mea, sau ordinea, doar pentru atâta lucru am nevoie să mă comport ca și cum aș avea un sens, altul decât cel prezent și iluzoriu? Nu tot ce există s-a născut din confuzia materiei, plămădindu-se într-o ordine aleatorie?

Scopul nici măcar nu poate fi dorința de a nu urma nicio destinație, pentru că atunci vei avea un scop în a evita însăși teroarea de care fugi.
Pur și simplu nu te gândi la un scop. El te bulversează și îți fură prezentul!…

Mă prăvălesc în neputință, iubito, de câte ori mă privești. Ai tu acel mod de a-mi vorbi în tăcere, acel fel apăsător de a mă fixa în cea mai puternică senzație de sleire. Îl știi doar, este atât de particular, de potrivit ție. Tu nu ești singulară și nici nu te încadrezi la general, viciul meu! Ești imposibil de definit. Nu vrei să-ți fiu rob, dar nici nu mă eliberezi, nu vrei să știu de altele, dar nici nu vrei să-mi fii totul, nu mă ucizi, dar nici nu mă lași să respir. Mă aflu sub anestezicul concepției unui gând și mă lași să nu îl pot exprima, oferindu-mi libertatea incertitudinii. Sunt prizonierul pânzei amintirilor ce mi le-ai scrijelit în minte cu propriile mele închipuiri, ori a fost realitate? Chiar mă iubești, ori doar îmi induc această stare? Chiar vrei să mă lași liber, sau doar vrei să mă întorc?…

Lumina se revarsă printre părul tău cu bucle, neastâmpărat, învăluindu-te într-o aură cu o putere misterioasă ce te poartă spre retina imaginației mele, cioplindu-te în mii de înfățișări, luminând liniile trupului tău prin mirajul contrastant al umbrei. Ochii tăi negri mă acaparează inducându-mi o stare de paralizie dulce. Stăm nemișcați și ne privim, făcând un schimb de energie suavă ce pendulează când către un ochi, când către celălalt. Suntem ca două păpuși în joaca unor copii, care au fost așezate față în față, nemișcate, doar ochii magnetici fiind vii în trupurile noastre inerte. Prindem curaj să ne atingem, firav, cu vărfurile degetelor, crestându-ne pielea în liniile pe care lumina le ascute. Ne atingem buzele uscate de dor, ne sărutăm cu teama regăsirii, cu pierderea echilibrului mintal, în prezența durerii îndepărtării ce ne obligă să fim ai altora. Știm că suntem interziși, că suntem proscrișii propriei noastre iubiri, izgoniții în Eden și nu ”din”, doar pentru câteva ceasuri. Ori poate astăzi avem doar minute. Ore sau minute… Toate sunt pedepse în existența noastră. Mult prea puține, mult prea explozive, născătoarele dependeței noastre cu aromă de viciu sănătos.
Ne iubim ca pentru ultima dată. Știm că poate chiar o clipă mai tarziu vom fi fost doar dușmanii propriei noastre vieți, așa ca ne avem cu toată ființarea, cu ultimul tremur al puterii consumate, cu ultimul oftat al plăcerii vinovate.…

Privește-mă fără niciun sfârșit, fără nicio țintă, fără răgaz. Vreau să mă pierd în nedeslușitul tău, în neputința ce mă cuprinde când trăiesc în mintea ta. Vreau să mă privești, da, să fiu un eu pentru tine, un gând, o certitudine.
Exist doar pentru că gândurile tale mă acoperă pe mine, iubitul tău, dorința ta, iubirea ta. Vreau să fiu ce vrei tu să fiu, să simt ceea ce vrei tu să simt, să respir aerul pe care tu mi-l oferi, să mă pierd în privirea ta ce mă face să mă simt remarcabil, dorit, important, puternic, care mă face să simt că existența este dictată doar de cuprinderea ființării tale.

Tu, demon, ce mi-ai ferecat dorițele, fericirea, tristețea! Le-ai încătușat pe toate în ființa ta, în tremurul sensibilității tale, în oftatul iubirii noastre, în pierderea șirurilor de extaz, în neputința opririi senzațiilor ce ne electrizează trupurile.
Vreau să te urăsc cu aceeași forță a dorinței cu care mă subjugi, să te pot scoate din venele ce-mi canalizează dorință, nu sânge. Sunt plin cu tine în fiecare bătaie a inimii, ce-mi pulsează tot sistemul proiectat pentru a te simți toată, fiecare atom, fiecare năzuință, fiecare lacrimă, orice teamă.

Tu, demon al năzuințelor mele, te iubesc ca pe un înger!…

Trupurile noastre sunt întrepătrunse într-o reacție de fisiune nucleară de suflete ce au rezonat tumultos, apropiindu-se, constrânse de decor, împinse de atracție. Suntem spărturi așezate în doze de dorință, etichetate în multiple senzații de pierdere, un puzzle ce se frânge pentru a lua ființă din nou, o trăire ce nu poate suferi decât o finalitate, o iubire ce nu-și cunoaște soarta, un oftat ce nu poate exprima nicio certitudine.
Explodăm într-un nou început!
…

Mi-e dor de tine, iubito! Mi-e dor sa aruncăm toate gândurile într-un singur moment pe care să-l trăim pentru toată viața! Mi-e dor să-mi zâmbești fără să te poți abține, să luminezi toți anii pe care nu i-am trăit împreună. Am ridicat privirea și te-am găsit pe tine, cea care făceai timpul să numere descrescător, tu, zeița ce m-a plăsmuit în gândurile ei sălbatice. Îmi lipsești cu totul, tu, înger ce m-ai acoperit cu aripile visării tale, singura ființă ce m-a făcut să mă pierd de toate câte sunt, de toate care vor să vină!

Nu știu să trăiesc fără tine și nici nu vreau să mai fiu eu… fără noi, fără ca ceilalți să fie doar decor în viața noastră fericită! Am învățat să plâng ca un bărbat, să plâng golit de puterea pe care ti-am dăruit-o o dată cu înstrăinarea ta.

Mi-e dor de tine, iubita mea!…