Și până la urmă care este scopul existenței? Cui îi dăm socoteală pentru lipsa acestuia? Cine ne va scuza pentru că nu am fost capabili să vedem un scop în viața noastră sau a altora, sau pentru că tocmai noi nu am făurit unul? Ori cui îi va păsa cu adevărat?!
Și care ar fi frumusețea în a te lăsa amăgit de existența unui țel ce trebuie atins prin strădanie perseverentă, prin trudă, prin abstinență, poate!? Ori hăt invers?! Doar pentru a izgoni haosul din viața mea, sau ordinea, doar pentru atâta lucru am nevoie să mă comport ca și cum aș avea un sens, altul decât cel prezent și iluzoriu? Nu tot ce există s-a născut din confuzia materiei, plămădindu-se într-o ordine aleatorie?
Scopul nici măcar nu poate fi dorința de a nu urma nicio destinație, pentru că atunci vei avea un scop în a evita însăși teroarea de care fugi.
Pur și simplu nu te gândi la un scop. El te bulversează și îți fură prezentul!…