Un vis de copil

După o noapte geroasă, lumina începea să încălzească moțurile pământului modelat de urmele târzii ale zilei ce lăsase loc întunericului, iar curgerea pârâiașelor reci ce se pierdeau către niciunde, născute din soliditatea petecelor de omăt zgrunțuros, aduceau a râset de copil , a bucurie asumată, a viață nepătată. Pământul începea să respire, ca un plămân bătrân, asprit de vreme, înecat de timp absurd, rece, sătul de gânduri, golit de înțelesuri, expirând un abur asemenea unui fum de țigară amară, înecând orizontul în pâcla caldă, aprinsă de soare, martor fiind, a câta oară, la propria-i necugetare. Agitația păsărilor ce putea fi percepută prin triluri timpurii, dansul copacilor sub presiunea vântului, micii muguri ai viitoarelor crengi, animalele ce parcă își strigau existența din diferite ogrăzi, toate acestea contrastau cu duritatea repetitivității, erau în antiteză cu nepăsarea întregului.
Dealul ce stătea în fața băiatului era ca un opritor al viitorului, un păstrător a ce va urma dincolo de el, a orizontului pe care încă nu-l putea vedea, dar și-l imagina ca fiind un infinit de posibilități. Poate că astăzi ridicătura se hotărâse ca dincolo de muchia sa să nu mai așeze drumul către casa părintească, să schimbe realitatea, sau pur și simplu să se prefacă că nu a fost niciodată o cale. Poate că drumul era așezat doar pentru că băiatul și-l imagina ca fiind acolo. Oare de data asta ar fi putut să fie mai puternic decât propriile sale amintiri? Dacă ar fi avut puterea să-și amintească altceva? Dacă pur și simplu hotăra că amintirile erau altele? Ar putea să-și amintească un viitor?

Visul copilului era să fie liber, slobod de așteptările adulților, eliberat de acel ”așa trebuie” apăsat al părinților, indolent în fața scurgerii timpului, nepăsător față de orânduirea păstrată cu atâta sfințenie de cei mari. De fapt nu știa dacă nu cumva chiar orânduirea îi păstra pe adulți, ca rândurile nesfârșite de porumb de pe câmpul ce-i însoțea drumul, câmpul pe care îl știa atât de bine. Erau atât de liniare, nenaturale, încât își imagina că trebuia să fie foarte plictisitor pentru săraca plantă. Rânduri întregi care așteptau doar ce le fuseseră hărăzit încă de la început, să sfârșească prin a fi nutrienți pentru oameni sau animale. Puteau adulții să fie la rândul lor nutrienții unei alte ființe, sau erau ei produsul propriilor orânduiri de care nimeni nu beneficia, finalitatea lipsind cu desavârșire? Cine profita de pe urma infinitelor rânduri de oameni ce se aliniau în infinite tipare?

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *