Privește-mă fără niciun sfârșit, fără nicio țintă, fără răgaz. Vreau să mă pierd în nedeslușitul tău, în neputința ce mă cuprinde când trăiesc în mintea ta. Vreau să mă privești, da, să fiu un eu pentru tine, un gând, o certitudine.
Exist doar pentru că gândurile tale mă acoperă pe mine, iubitul tău, dorința ta, iubirea ta. Vreau să fiu ce vrei tu să fiu, să simt ceea ce vrei tu să simt, să respir aerul pe care tu mi-l oferi, să mă pierd în privirea ta ce mă face să mă simt remarcabil, dorit, important, puternic, care mă face să simt că existența este dictată doar de cuprinderea ființării tale.
Tu, demon, ce mi-ai ferecat dorițele, fericirea, tristețea! Le-ai încătușat pe toate în ființa ta, în tremurul sensibilității tale, în oftatul iubirii noastre, în pierderea șirurilor de extaz, în neputința opririi senzațiilor ce ne electrizează trupurile.
Vreau să te urăsc cu aceeași forță a dorinței cu care mă subjugi, să te pot scoate din venele ce-mi canalizează dorință, nu sânge. Sunt plin cu tine în fiecare bătaie a inimii, ce-mi pulsează tot sistemul proiectat pentru a te simți toată, fiecare atom, fiecare năzuință, fiecare lacrimă, orice teamă.
Tu, demon al năzuințelor mele, te iubesc ca pe un înger!