O după-amiază cu tine

Lumina se revarsă printre părul tău cu bucle, neastâmpărat, învăluindu-te într-o aură cu o putere misterioasă ce te poartă spre retina imaginației mele, cioplindu-te în mii de înfățișări, luminând liniile trupului tău prin mirajul contrastant al umbrei. Ochii tăi negri mă acaparează inducându-mi o stare de paralizie dulce. Stăm nemișcați și ne privim, făcând un schimb de energie suavă ce pendulează când către un ochi, când către celălalt. Suntem ca două păpuși în joaca unor copii, care au fost așezate față în față, nemișcate, doar ochii magnetici fiind vii în trupurile noastre inerte. Prindem curaj să ne atingem, firav, cu vărfurile degetelor, crestându-ne pielea în liniile pe care lumina le ascute. Ne atingem buzele uscate de dor, ne sărutăm cu teama regăsirii, cu pierderea echilibrului mintal, în prezența durerii îndepărtării ce ne obligă să fim ai altora. Știm că suntem interziși, că suntem proscrișii propriei noastre iubiri, izgoniții în Eden și nu ”din”, doar pentru câteva ceasuri. Ori poate astăzi avem doar minute. Ore sau minute… Toate sunt pedepse în existența noastră. Mult prea puține, mult prea explozive, născătoarele dependeței noastre cu aromă de viciu sănătos.
Ne iubim ca pentru ultima dată. Știm că poate chiar o clipă mai tarziu vom fi fost doar dușmanii propriei noastre vieți, așa ca ne avem cu toată ființarea, cu ultimul tremur al puterii consumate, cu ultimul oftat al plăcerii vinovate.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *