Month: September 2020

O lacrimă

O lume întreagă părea că se mistuie. Trăgeai violent, cu nesaț, dintr-a câta țigară oare?! Nu ne mai spuneam nimic. Buzele tale perfecte erau de un roșu aprins, dând o culoare compoziției fotografice de alb și negru. Două umbre reci, înghețate de aerul rece de munte, inerți în gânduri, pietrificați de teama despărțirii.
Și? Ce-ai să faci de-aici înainte? O să aștepți să-ți spună și alta că ești perfect? O să te bucuri că alte priviri îți vor fi satisfăcut dorința de divinizare? De ce totul pare atât de egoist la tine?
M-ai luat de mână și ai potrivit-o pe obrazul brăzdat de o lacrimă ce năvălise fără nicio dorință de a impresiona. Ea era acolo doar să anunțe că totul se încheiase, că nimic nu va mai avea să fie. Tragedia se terminase, ori se ușurase cel puțin, și tu rămâneai pur și simplu prezentă, purtată de curentul lumii.
Acum, la revedere!

Viciul meu

Mă prăvălesc în neputință, iubito, de câte ori mă privești. Ai tu acel mod de a-mi vorbi în tăcere, acel fel apăsător de a mă fixa în cea mai puternică senzație de sleire. Îl știi doar, este atât de particular, de potrivit ție. Tu nu ești singulară și nici nu te încadrezi la general, viciul meu! Ești imposibil de definit. Nu vrei să-ți fiu rob, dar nici nu mă eliberezi, nu vrei să știu de altele, dar nici nu vrei să-mi fii totul, nu mă ucizi, dar nici nu mă lași să respir. Mă aflu sub anestezicul concepției unui gând și mă lași să nu îl pot exprima, oferindu-mi libertatea incertitudinii. Sunt prizonierul pânzei amintirilor ce mi le-ai scrijelit în minte cu propriile mele închipuiri, ori a fost realitate? Chiar mă iubești, ori doar îmi induc această stare? Chiar vrei să mă lași liber, sau doar vrei să mă întorc?…