Viciul meu

Mă prăvălesc în neputință, iubito, de câte ori mă privești. Ai tu acel mod de a-mi vorbi în tăcere, acel fel apăsător de a mă fixa în cea mai puternică senzație de sleire. Îl știi doar, este atât de particular, de potrivit ție. Tu nu ești singulară și nici nu te încadrezi la general, viciul meu! Ești imposibil de definit. Nu vrei să-ți fiu rob, dar nici nu mă eliberezi, nu vrei să știu de altele, dar nici nu vrei să-mi fii totul, nu mă ucizi, dar nici nu mă lași să respir. Mă aflu sub anestezicul concepției unui gând și mă lași să nu îl pot exprima, oferindu-mi libertatea incertitudinii. Sunt prizonierul pânzei amintirilor ce mi le-ai scrijelit în minte cu propriile mele închipuiri, ori a fost realitate? Chiar mă iubești, ori doar îmi induc această stare? Chiar vrei să mă lași liber, sau doar vrei să mă întorc?

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *