O lacrimă

O lume întreagă părea că se mistuie. Trăgeai violent, cu nesaț, dintr-a câta țigară oare?! Nu ne mai spuneam nimic. Buzele tale perfecte erau de un roșu aprins, dând o culoare compoziției fotografice de alb și negru. Două umbre reci, înghețate de aerul rece de munte, inerți în gânduri, pietrificați de teama despărțirii.
Și? Ce-ai să faci de-aici înainte? O să aștepți să-ți spună și alta că ești perfect? O să te bucuri că alte priviri îți vor fi satisfăcut dorința de divinizare? De ce totul pare atât de egoist la tine?
M-ai luat de mână și ai potrivit-o pe obrazul brăzdat de o lacrimă ce năvălise fără nicio dorință de a impresiona. Ea era acolo doar să anunțe că totul se încheiase, că nimic nu va mai avea să fie. Tragedia se terminase, ori se ușurase cel puțin, și tu rămâneai pur și simplu prezentă, purtată de curentul lumii.
Acum, la revedere!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *