amprente

O lacrimă

O lume întreagă părea că se mistuie. Trăgeai violent, cu nesaț, dintr-a câta țigară oare?! Nu ne mai spuneam nimic. Buzele tale perfecte erau de un roșu aprins, dând o culoare compoziției fotografice de alb și negru. Două umbre reci, înghețate de aerul rece de munte, inerți în gânduri, pietrificați de teama despărțirii.
Și? Ce-ai să faci de-aici înainte? O să aștepți să-ți spună și alta că ești perfect? O să te bucuri că alte priviri îți vor fi satisfăcut dorința de divinizare? De ce totul pare atât de egoist la tine?
M-ai luat de mână și ai potrivit-o pe obrazul brăzdat de o lacrimă ce năvălise fără nicio dorință de a impresiona. Ea era acolo doar să anunțe că totul se încheiase, că nimic nu va mai avea să fie. Tragedia se terminase, ori se ușurase cel puțin, și tu rămâneai pur și simplu prezentă, purtată de curentul lumii.
Acum, la revedere!

O întrebare

Ea:
”Tu nu îmi povestesti nimic. Cum e viața ta? Ce iți rămâne în minte după o zi întreagă de activități, decizii, trăiri, relații?!”

E destul de complicată viața mea. Pendulez ca un vârtej între un sentiment ori altul. În multe zile experimentez un fel de alter ego față de mine însumi.
Nu cred că sunt bipolar, dar am dorințe și certitudini diferite de la o zi la alta. Viața mea este una bună, dacă întrebi pe cineva care nu se poate bucura de o vacanță, sau de o masă în oraș, ori de nu știu ce echipamente. Mi-am permis sa cumpăr cam tot ce mi-am dorit vreodata în adolescență. Am multe vise implinite.
Însă in fiecare zi mă simt ciudat, parcă nu pot fi eu cu adevarat. Cei de lângă mine mă fac sa port măști, să mă estompez, și nu mă refer la parțile rele. Pur și simplu aș vrea să trăiesc o viață mult mai boemă, mai visătoare, în nepăsare de obișnuit și în dependență totală de un suflet. Mă simt ca un burete uscat care trebuie sa fie udat cu iubire.
Pâna la urmă mi se pare o fantasmă, iubirea. Poți fi sigur de un sentiment, însă doar de cel pe care îl simți tu, deși niciodată nu ești cu adevărat neșovăielnic că ai atins ultima fază a dependeței de o persoană. Căci ce altceva ar fi iubirea, dacă nu un suflet ce se simte gol fără el însuși reflectat în celălalt?! …

Un vis de copil

După o noapte geroasă, lumina începea să încălzească moțurile pământului modelat de urmele târzii ale zilei ce lăsase loc întunericului, iar curgerea pârâiașelor reci ce se pierdeau către niciunde, născute din soliditatea petecelor de omăt zgrunțuros, aduceau a râset de copil , a bucurie asumată, a viață nepătată. Pământul începea să respire, ca un plămân bătrân, asprit de vreme, înecat de timp absurd, rece, sătul de gânduri, golit de înțelesuri, expirând un abur asemenea unui fum de țigară amară, înecând orizontul în pâcla caldă, aprinsă de soare, martor fiind, a câta oară, la propria-i necugetare. Agitația păsărilor ce putea fi percepută prin triluri timpurii, dansul copacilor sub presiunea vântului, micii muguri ai viitoarelor crengi, animalele ce parcă își strigau existența din diferite ogrăzi, toate acestea contrastau cu duritatea repetitivității, erau în antiteză cu nepăsarea întregului.
Dealul ce stătea în fața băiatului era ca un opritor al viitorului, un păstrător a ce va urma dincolo de el, a orizontului pe care încă nu-l putea vedea, dar și-l imagina ca fiind un infinit de posibilități. Poate că astăzi ridicătura se hotărâse ca dincolo de muchia sa să nu mai așeze drumul către casa părintească, să schimbe realitatea, sau pur și simplu să se prefacă că nu a fost niciodată o cale. Poate că drumul era așezat doar pentru că băiatul și-l imagina ca fiind acolo. Oare de data asta ar fi putut să fie mai puternic decât propriile sale amintiri? Dacă ar fi avut puterea să-și amintească altceva? Dacă pur și simplu hotăra că amintirile erau altele? Ar putea să-și amintească un viitor?

Visul copilului era să fie liber, slobod de așteptările adulților, eliberat de acel ”așa trebuie” apăsat al părinților, indolent în fața scurgerii timpului, nepăsător față de orânduirea păstrată cu atâta sfințenie de cei mari. De fapt nu știa dacă nu cumva chiar orânduirea îi păstra pe adulți, ca rândurile nesfârșite de porumb de pe câmpul ce-i însoțea drumul, câmpul pe care îl știa atât de bine. Erau atât de liniare, nenaturale, încât își imagina că trebuia să fie foarte plictisitor pentru săraca plantă. Rânduri întregi care așteptau doar ce le fuseseră hărăzit încă de la început, să sfârșească prin a fi nutrienți pentru oameni sau animale. Puteau adulții să fie la rândul lor nutrienții unei alte ființe, sau erau ei produsul propriilor orânduiri de care nimeni nu beneficia, finalitatea lipsind cu desavârșire? Cine profita de pe urma infinitelor rânduri …

O picătură

Toate traseele picăturilor de ploaie ce se întreceau pe fereastra întunecată, păreau a fi doar neînsemnate drumuri singuratice, separate prin puterea inexplicabilului destin. Involuntara curgere paralelă a acestora, înstrăinarea drumurilor lor, continua trecerea spre neființă, împreunarea lor accidentală dar implacabilă.

Draga viață! Această tablă a ființării, i se părea lui, de o conștientă nepăsare, copleșitoare prin duritatea contrastelor. Viața era o personificare a malițiozității, a tumultului, a nerăbdării mărunțite în frimituri de nemimportanță. Nu putea fi altel, nu credea că s-ar fi putut înșela. Poate că toți suntem doar niște picături ce orbecăim într-o căutare indusă, asemenea forței gravitaționale care ne deșiră viețile prin noianul de întâmplări, în sensul cel mai reducționist al cuvântului. De ce lumea ar fi trebuit să aibă vreun sens, sau vreo normalitate, vreo desfășurare? De ce exista un ”așa da” și un ”așa nu”. Cine hotârâse ce putea avea margini și cât de tăioase să fie acestea?

Draga viață..